Rase de Caini

Labrador Retriever - “Valetul” devine vedetă

Categories: Uncategorized | October 5th, 2008 | by admin | no comments

La sfârşitul secolului al XIX-lea, rasa era bine reprezentată în Marea Britanie. în anul 1903 a fost recunoscută de Kennel Clubul Englez: beneficiase deja de câteva decenii de selecţie, iar exemplarele provenind din crescătoriile britanice erau mai performante decât cele din Terra-Nova. între cele două războaie mondiale a fost prima epocă de aur a Labradorului. în această perioadă, a strălucit numele contesei Howe, care a produs exemplare de o calitate excepţională. Printre cei mai celebri Labradori din perioada interbelică se află Banchory Balo (campion al anulului 1919, atât în probele de lucru -fieId trial, cât şi în concursurile de frumuseţe), Cheveralla Ben of Banchory şi Bramshaw Bob. Şi toţi s-au aflat în proprietatea contesei Howe! Cei doi din urmă sunt singurii Labradori care au reuşit, până acum, să câştige titlul suprem - Best in Show - la Crufts: Ben în 1937, iar Bob doi ani’la rând, 1932 şi 1933 - o performanţă încă neegalată de vreun alt câine.

Cel de-al doilea război mondial a stopat ascensiunea popularităţii Labradorului, astfel încât prin anii 1950 ajunsese să fie foarte puţin cunoscut publicului chinofil. Apoi, pe parcursul următoarelor două decenii, situaţia se schimbă radical. Labradorul îşi construise treptat o solidă reputaţie, atât în concursurile de lucru, cât şi în cele de frumuseţe, încât ajunge să ocupe, la începutul anilor 1970, locul al doilea în I topul popularităţii în Marea Britanie, ameninţând să detroneze Ciobănescul German. în Statele Unite, în aceeaşi perioadă, Labradorul ocupa doar locul 20, şi aceasta pentru că, la acea epocă, preferinţele americanilor erau îndreptate către rasele mici, de companie, în special Cocker şi Caniche. Dar situaţia nu a rămas aşa: Labradorul devine Nr.l, atât în Anglia (1989) cât şi în SUA (1991)! Şi de atunci încoace, nu a coborât mai jos de locul 3! Iar dacă în ţări precum Germania,
Olanda sau cele nordice, Goldenul este mai popular, aceasta nu a împiedicat Labradorul să ajungă astăzi rasa cea mai răspândită în întreaga lume.

Negru sau galben? Dar ciocolatiu?

In 1899, din părinţi negri, se născuse primul Labrador galben, Ben Hyde, şi el a devenit strămoşul tuturor exemplarelor galbene de astăzi. Apoi, Cluburile dedicate Labradorilor s-au înmulţit, iar în 1924 a apărut Yellow Labrador Club, care se ocupa în exclusivitate de exemplarele galbene. Succesul înregistrat de „noua” culoare fiind foarte mare, Yellow Labrador Club a luat naştere tocmai pentru a promova exemplarele galbene. Prin anii 1940, la crescătorul englez Severn, s-au obţinut primii pui ciocolatii, având ambii părinţi negri. Gurile rele susţineau că ar fi rezultatul unei împerecheri cu alte rase. „Bârfa” nu trebuie luată în consideraţie, deoarece există documente care menţionează că apărea aceasta culoare şi cu mult timp înainte, chiar şi la Câinele de Saint John. Monta fiind repetată, au mai rezultat încă doi pui de această culoare. Totuşi, abia în 1964 a apărut primul campion ciocolatiu - Cook Ridge Taneo. Din păcate, roba chocolat, rămâne rară, deoarece, de cele mai multe ori, este asociată cu ochii galbeni, care sunt defect de excludere. In ceea ce priveşte împerecherea între exemplare de culori diferite, nu există nici o restricţie. Din părinţi negri, pot rezulta şi pui galbeni sau chocolat. într-un cuib pot apărea pui din toate cele trei culori. Singurele reguli absolute în transmisia culorilor sunt: dacă ambii părinţi sunt galbeni, nu vor rezulta pui negri sau chocolat, iar din părinţi chocolat rezultă doar pui galbeni sau maro, niciodată negri. în afară de culoare, nu exista nici o altă diferenţă, deşi teoria „folclorică” şi absurdă este că cei negri sunt mai buni vânători, cei galbeni mai leneşi, iar cei ciocolatii mai încăpăţânaţi.

Vorbind de culoare, trebuie să amintim şi că mai sunt, dar extrem de rar, şi accidente:
- Dudley - este denumirea pentru exemplarele galbene cu pete chocolat sau pentru cele cu trufă şi pleoape roz (anomalie genetică rarisimă);
- există şi exemplare roşii, ca vulpea, dar sunt considerate variante de galben, nepenalizate. Totuşi, în arbitraj se preferă galbenul mai deschis;
- cei argintii sau albaştri sunt deseori bănuiţi a avea infuzie de Weimaraner. Unii îi consideră maro sau negru cu pigment slab (diluat). Cel mai rezonabil, şi făcând analogia cu Dobermannul, este să speculăm că cei argintii sunt ciocolatiu slab pigmentat (diluat). Oricum, şi albastrul şi argintiul sunt variante extrem de nedorite.

Tot la capitolul pigmentaţie, nu rar vedem exemplare galbene a căror trufă se decolorează pe timpul iernii, numită şi „nas de iarnă”, dar care vara îşi recapătă culoarea. E un fenomen care apare în urma expunerii la frig, frecvent şi la alte rase, şi nu se penalizează. Pentru a-i diferenţia de dudley, verificaţi pleoapele şi gingiile, care la dudley sunt deschise la culoare, pe când la ceilalţi sunt negre. în concluzie, atâta timp cât se respectă prevederile Standardului, alegerea culorii rămâne doar o chestiune de gust, căci Labradorul, fie el galben, negru sau maro, rămâne acelaşi sportiv fără pereche, stilat şi plin de viaţă, şi, mai ales, un excelent companion.

Labradorul - câine multilateral

Dragostea pe care i-o poartă şi „nevânătorii” este pe deplin justificată, pentru că Labradorul este elogiat atât pentru munca sa în rândul efectivelor poliţiei, cât şi în armata, precum şi drept ghid pentru nevăzători (calităţile şi docilitatea lui deosebite îl fac să alcătuiască efectivul cel mai numeros al câinilor ghizi pentru nevăzători). Şi adevărul este că Labradorul, în dorinţa lui de a fi
pe placul stăpânului sau, este gata să facă aproape orice: îşi pune nasul „la muncă” pentru depistarea diferitelor substanţe sau pentru localizarea şi identificarea unor persoane, participă la tot soiul de probe de dresaj, conduce nevăzătorii, aportează orice îţi trece prin cap şi multe altele. De exemplu, datorită capacităţii sale olfactive deosebire (are 230 milioane de celule olfactive, faţă de 200 ale Ciobănescului German) este foarte utilizat: în depistarea drogurilor şi explozibililor. Apoi, flerul şi devotamentul deosebit au făcut din Labrador să înlocuiască, cu mare succes, chiar şi miticul Saint-Bernard în acţiunile salvamontiştilor.

Labrador Retriever - Temperament, Intretinere, Probleme Medicale

Categories: Uncategorized | October 5th, 2008 | by admin | no comments

Temperament
Labradorul rămâne un câine activ şi va fi foarte nefericit dacă nu i se cere nimic. Să nu înţelegem greşit: un Labrador cu temperament corect nu este niciodată hiperactiv, agitat. Acestea sunt defecte de caracter şi apar la „înmulţitorii” de câini şi nu la crescătorii conştiincioşi. De aceea, dacă v-aţi hotărât să vă luaţi un pui, cereţi să vedeţi părinţii: comportamentul lor e un reper satisfăcător pentru temperamentul puiului. Oricum, să vă aşteptaţi să fie vesel, exuberant şi activ în „copilăria’ 1ui care durează până pe la 3 ani. Deci. până la această vârstă, veţi avea un câine adult „pe dinafară”, dar care, în mintea lui, e încă pui!

Una din particularităţile caracterului său rămâne frica de singurătate, fiind un mare sentimental care simte nevoia să fie în permanenţă înconjurat de oameni, motiv pentru care este exclus să fie adoptat de o familie ai cărei membri lipsesc zilnic câte 10 ore de acasă. In aceste cazuri, psihicul lui va fi afectat şi, coroborat cu lipsa de mişcare, poale deveni un câine problemă (distruge casa, urlă). In ceea ce priveşte selecţia, agresivitatea sau timiditatea excesivă exclud de la reproducţie. Este un prieten al copiilor, fiindu-le partener Ia joacă până la vârste înaintate.

Intreţinere

O atenţie deosebită trebuie acordată regimului alimentar, deoarece Labradorul are o tendinţă naturală de îngrăşare, constituţia lui de Retriever, de lucrător în medii reci, cerându-i o oarecare „rotunjime”. Desigur, raţia zilnică va fi împărţită în două mese, pentru a reduce riscul producerii torsiunii stomacale. Exerciţiul fizic obligatoriu, dar bine dozat, îl va feri să se transforme într-un obez. In plus, o bună „porţie” zilnică de activitate fizică şi psihică îi este absolut necesară pentru a-şi păstra echilibrul comportamental. Trebuie educat, dar brutalitatea este absolut exclusă din educarea tui, deoarece inteligenţa sa deosebită îl face să nu suporte un tratament dur. Dar nu trebuie să cădeţi în cealaltă extremă! Există, din păcate, foarte multe persoane care îşi închipuie că echilibrul de caracter este la fel de bine „împământenit” în genele unui Labrador, ca şi culoarea blănii ori forma capului. Mizând pe această carte păguboasă, mulţi stăpâni au impresia că Labradorul este un câine care se educă singur şi nu e nevoie ca cineva să-i „explice” normele de bună-purtare. Un Labrador mârâie pe cineva? Nimeni nu se îngrijorează - că doar nu e vreun Rottweiler sau Ciobănesc German… Şi totuşi, este o greşeală enormă să ne închipuim că el ar fi încetat să mai fie câine.
El este un câine şi are o logică de… câine! Nu poate trăi în „haită”, fără o ierarhie clară, fără educaţia elementară: Aşa că, în absenţa unor repere obligatorii, el va reacţiona ca orice alt câine. II lăsaţi singur în casă mai multe orc: va devasta, va roade, va avea probleme de comportament. îl lăsaţi să se educe singur: va face tot pentru a deveni şeful haitei, va ignora ordinele, va mârâi din ce în ce mai puternic şi va sfârşi prin a-şi folosi dinţii! Un câine de vânătoare atât de inteligent şi activ, aşa cum este Labradorul, va deveni un huligan, dacă nu face suficientă mişcare şi e lăsat mereu singur în casă, câte 8 ore pe zi. Toţi Labradorii au părul perfect adaptat „serviciului” lor, termoizolator şi rezistent la apă, uşor de întreţinut. Blana lui nici nu are nevoie de mai mult de o pieptănare rapidă zilnică, folosind un piepten metalic cu dinţi deşi, şi o periere săptămânală pentru îndepărtarea firelor moarte şi curăţare. Puteţi folosi şi mănuşile speciale din cauciuc. Labradorul năpârleşte, dar nu excesiv. Baia cu şampon nu e necesară decât foarte rar.

Probleme medicale frecvente

Labradorii au câteva probleme ereditare de care trebuie să se ţină cont în selecţie. Alături de boli ale ochilor (cataractă, atrofie retiniana progresivă), apar, mult mai frecvent, probleme ale articulaţiilor. Labrador Retrieverii erau, la origine, câini de talie mai mică, dar, selecţia pentru lucru a cerut creşterea taliei. A nu se înţelege că un Retriever e cu atât mai bun cu cât e mai mare! Această creştere a taliei a antrenat, se pare boli ereditare ale articulaţiilor displazia de şold şi maladia cotului. Fiind evidenţiată influeţa condiţiilor de viaţă în manifestarea sau evoluţia acestor boli sunt necesare câteva precizări: până la sfârşilul perioadei de crestere, proprietarii trebuie să supra vegheze raţia alimentară, eliminând excesul de proteine şi avand grijă ca animalul să fie mai de grabă un pic slăbuţ decât mai gras, iar, în ceea ce priveşte activitatea fizică, trebuie eliminat exerciţiile dure, care solicit articulaţiile (salturile) şi efort excesiv, dar, buna dezvoltare musculaturii este indispensabila înotul fiind ideal. Datorită urechilor căzute, 1a care se adaugă faptul că adoră si înoate, Labradorii sunt predispus la infecţii ale urechilor. Este foarte util să le controlaţi urechile câ mai des, urmărind două repere întâi, aspectul lor: să fie curate ş pigmentate corect (roz - la ce galbeni, un pic mai roşiatice 1a ceilalţi). Apoi este mirosul: o ureche sănătoasă nu miroase. Curăţaţi săptămânal urechile (nu cu apă) şi uscaţi-le bine după fiecare partidă de înot. Dacă apar probleme, mergeţi repede la medic, pentru a preveni cronicizarea bolii. Şi nu uitaţi o mare problema pe care am amintit-o deja şi aduce oricărui câine mari necazuri obezitatea.

Terra-Nova - Istoria modernă

Categories: Uncategorized | October 5th, 2008 | by admin | no comments

Terra-Nova a fost printre primele rase recunoscute de către Kennel Clubul englez, în 1873. în 1886, s-a redactat primul Standard şi succesul internaţional nu a întârziat. Europa, dar şi America, au fost cucerite de acest uriaş prietenos, care avea de partea sa atât fizicul plăcut şi impunător, cât şi aptitudinile de lucru şi temperamentul minunat. De mai multe decenii, cel mai numeros efectiv de Terra-Nova se află în SUA, unde rasa este alintată cu porecla Newfi (prescurtarea de la Newfoundlander). în ceea ce priveşte Europa, cel mai puternic Club al rasei este cel german. Nici Franţa nu este departe şi trebuie să remarcăm că primul exemplar de Terra-Nova a fost înscris în cartea de origini franceză în anul 1885! Nu trebuie uitată nici Italia unde, conform statisticilor, se află actualmente cele mai valoaroase cănise europene de Terra-Nova. în 1996, FCI a hotărât că Terra-Nova este o rasă canadiană şi a înlocuit Standardul elaborat de englezi cu cel nou, canadian.
Diferenţele între cele două Standarde au fost minime (cel canadian este mai detaliat), însă disputele între chinologii de pe cele două maluri ale Atlanticului nu au întârziat să apară. Principala polemică a ultimului deceniu opunea partizanii tipului
american - mai compact, cu o mişcare mai degajată, dar având capul mai „butucănos”, gen Saint Bernard - apărătorilor tipului englez tradiţional de Terra-Nova, care este mai armonios, dar nu se mişcă la fel de bine. Din fericire, datorită evoluţiei şeptelului european, acesta polemică şi-a pierdut sensul. Au rămas doar discuţiile contradictorii privind coloritul şi toaletajul. Standardul FCI precizează că toaletajul nu este recomandat (vorbim despre o „ninsoare” de expoziţie), dar nu este interzis. Totul este să-I faci cu
moderaţie, să aranjezi câinele pentru a-i pune în valoare calităţile, fără a încerca să-i ascunzi defectele. Câinele „sculptat” din foarfecă, modelul american de show-dog, nu este bine-văzut în expoziţiile europene.
în privinţa culorii, încă de la începutul selecţiei rasei, englezii au favorizat roba neagră. Deşi americanii consideră culoarea drept o problemă ce ţine doar de gust şi favorizează, uneori, creşterea exemplarelor bicolore sau maron, europenii au constatat că, atunci când vrei cu tot
dinadinsul să obţii puiTerra-Nova de aceste culori, te loveşti de multe dificultăţi. Apar prea des pete albe distribuite defectuos, iar exemplarele maro au, frecvent, ochii de culoare deschisă (defect grav).

Terra-Nova

Categories: Uncategorized | October 5th, 2008 | by admin | no comments

La Newstead Abbey,în Scoţia, pe piatra de mormânt a unui câine Terra-Nova, sunt săpate câteva dintre cele mai frumoase cuvinte care s-au scris vreodată drept omagiu devotatului slujitor al omului: „în acest loc se află rămăşiţele unei fiinţe care era frumoasă fără să fie vanitoasă, era puternică fără să fie dispreţuitoare, era curajoasă fără să fie violentă şi avea toate celelalte virtuţi ale omului, dar fără să aibă şi viciile lui. Acestea ar fi doar nişte linguşitoare vorbe goale, de ar sta la căpătâiul unui om. Pe când aici sunt un binemeritat omagiu în memoria lui Boatswain, un câine care s-a născut în Terra-Nova, în mai 1803, şi a murit la Newstead, în 18 noiembrie 1808.” Autorul lor este nimeni altul decât lordul George Gordon Byron -poate cel mai mare dintre poeţii romantici englezi.

Insula Terra-Nova (sau Newfoundland) este un teritoriu vast, situat în vestul Canadei şi având o suprafaţă cam cât a Franţei. Se pare că primii europeni care au pus piciorul pe această insulă, în jurul anului 1000, au fost vikingii conduşi de Leif Erikson. Apoi, în 1497, italianul Giovanni Cabota, navigator aflat în serviciul coroanei britanice, redescoperă insula, în timp ce explora coastele peninsulei Labrador. Astfel, Terra-Nova a devenit colonie engleză (în 1946 a fost declarată provincie canadiană) şi a început să fie un important „punct de lucru” pentru pescarii din întreaga lume, în special pentru cei francezi şi englezi. Cea mai importantă bogăţie a ei erau bancurile de moruni, atât de numeroase încât Terra-Nova era supranumită Insula Morunilor. Toate bune, dar câinii? Ei, în privinţa lor lucrurile sunt foarte neclare. V-aţi dat seama că am trecut în revistă câteva informaţii despre această insulă deoarece ea este considerată „ţara de baştină” a rasei Terra-Nova.
Care le sunt originile, cum şi când au ajuns câinii de acest tip pe insulă - iată întrebări care îşi aşteaptă, încă, răspunsul. Nu este uşor de explicat faptul că nişte câini care se încadrează perfect în tipul molossoizilor de munte au apărut şi au proliferat pe o insulă fără munţi… Specialiştii sunt de acord că Terra-Nova este o rasă foarte veche. Totuşi, se pare că nu este originară din New-foundland, chiar dacă scheletele unor câini gigantici, datând din secolul al V-lea după Hristos, au fost descoperite pe insulă. După cum spune legenda, Leif Erikson ar fi avut la bordul corăbiei sale un câine mare, negru, semănând cu Terra-Nova, pe nume Oolum. Speculând această legendă, s-a spus că rasa ar putea fi rezultatul împerecherii acelui exemplar cu câinii indienilor de pe insulă. în sprijinul acestei teorii se menţionează şi faptul că, până pe la începutul secolului al XlX-lea, existau în Norvegia nişte câini mari, negri, folosiţi la vânătoarea de lupi şi urşi. Pe de altă parte, este foarte posibil ca Newfoundlanderul să fi evoluat din moloşii cu păr lung aduşi pe insulă de marinarii europeni, începând cu secolul al XV-lea (de exemplu, pescarii basci au adus exemplare de Câine de Pirinei). Având în vedere că distanţa dintre Asia şi Alaska este foarte mică, nu trebuie neglijată nici teoria că Terra-Nova a rezultat din încrucişarea unor Dogi de Tibet (veniţi din Asia) cu câinii de tip lupoid ai indienilor, în fond, este foarte posibil ca toate variantele să fie corecte şi, în final, din acest „cocktail” a rezultat, pe la începutul secolului al XVIII-lea, un câine utilitar, de talie mare, cu labe palmate şi blană stufoasă. Prima descriere a rasei datează din 1732: „Câinele-Urs din Newfoundland este de dimensiuni foarte mari şi foarte vigilent. El îşi păzeşte casa ori curtea şi are o voce ca un tunet.”

Un câine supus şi eficient
Tot la începutul secolului al XVIII-lea, John Banks pomenea în scrierile sale despre câinii pe care i-a observat în Newfoundland, fiind impresionat de abilitatea pe care o aveau la pescuit, peştele fiind, de altfel, aproape singura lor sursă de hrană. Forţa, rezistenţa fizică şi docilitatea acestor câini au făcut ca ei să devină ajutoare de nepreţuit pentru locuitorii insulei, chiar un fel de sclavi cu patru picioare. Pescarii luau câini la bordul vaselor, iar animalele nu ezitau să plonjeze în apele reci pentru a recupera peştii care cădeau din plase. La apropierea de ţărm, câinii ajutau am-barcaţiile să acosteze, înotând înaintea lor şi trăgându-le de odgoane. Iată ce povesteşte, în cartea intitulată Acesta este Terra-Nova, doamna Maynard K. Drury: „în anul 1824, s-a calculat că în Saint John (capitala insulei) trăiau 2000 de câini care îndeplineau diverse munci: erau folosiţi pe bărcile pescarilor, erau înhămaţi la căruţele încărcate cu peşte sau cu orice alt tip de marfă, distribuiau laptele în tot oraşul. Din datele vremii reţinem că într-o singură lună din anul 1815, câinii au asigurat oraşului un volum de muncă evaluat la fantastica sumă de 4.500-5.000 de dolari pe zi! Stăpânul nici nu mai avea nevoie să muncească, pentru că se putea întreţine o iarnă întreagă din ce câştiga câinele său. Terra-Nova muncea singur, sau în echipă. In grupe de câte trei, tractau, de exemplu, căruţe grele (de 500-900 kg) încărcate cu materiale de construcţie. Deseori nici nu era nevoie să fie însoţiţi de oameni: cunoşteau drumul şi, după ce lăsau încărcătura la destinaţie, se întorceau la stăpân, pentru un binemeritat premiu - o porţie de peşte uscat. Pe lângă acestea, câinii din Terra-Nova erau folosiţi şi în serviciul poştal britanic, de la extremul nord, până la staţiile feroviare, de la un avanpost la altul. Echipe formate din câte 7 câini trăgeau săniile pe suprafaţa mlaştinilor îngheţate, acolo unde nici poneii nu puteau fi folosiţi. Pentru serviciile aduse Coroanei Britanice, acestor câini le-a fost ridicat un monument, pe insula lor natală.”
Calităţile Newfoundlanderului au fost exploatate şi de către Aliaţi, în cel de-al doilea război mondial: câini Terra-Nova transportau răniţii şi muniţiile în Alaska şi în insulele Aleutine, chiar şi în timpul celor mai aprige furtuni de zăpadă.

Doi într-unul, ba chiar trei

In 1780, câinii erau atât de numeroşi pe insulă, încât guvernatorul a hotărât restrângerea numărului lor: o familie nu mai avea voie să deţină mai mult de un exemplar. Măsura a fost completată, în 1815, printr-o lege care prevedea împuşcarea oricărui câine care ar fi fost găsit singur pe stradă. Din fericire, încă de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, marinarii englezi, care traversau regulat Atlanticul, aduceau acasă mulţi câini din Terra-Nova, salvând, astfel, de la o „dispariţie programată”, nu doar una, ci mai mult de trei rase actuale (răbdare! veţi vedea despre ce rase este vorba). Aşadar, importaţi în număr considerabil, aceşti câini au atras repede atenţia chinofililor englezi. Cei de talie mai mică, excelenţi aportori şi înotători, au fost „recalificaţi” drept câini de vânătoare şi s-au transformat în actualii Labradori. Cei mari s-au răspândit din Anglia spre întreaga Europă de vest şi au cucerit inimile unor personalităţi precum Napoleon, regele George al IlI-Iea, lordul Byron şi Richard Wagner. Mulţi nobili îşi luau asemenea câini mari pentru că erau „ornamentali” şi, datorită caracterului lor vesel şi „bonom”, erau ideali tovarăşi de joacă ai copiilor şi chiar babysitteri. Ce împerecheri au făcut crescătorii englezi, dacă şi ce alte rase britanice au folosit, nu se ştie. Cert este că selecţia a început pe la jumătatea secolului al XlX-lea şi, în scurt timp, având la bază câinii mari aduşi din Newfoundland, s-au fixat caracteristicile actualului Terra-Nova. în aceeaşi perioadă, a început să câştige tot mai mulţi adepţi somptuoasa robă neagră a Newfoundlanderului, în timp ce popularitatea exemplarelor alb-negru scădea. Şi în Statele Unite, câinii din Terra-Nova erau la mare preţ şi chiar au stat la baza obţinerii unei alte rase: Chesapeake Bay Retrieve-rul. Primele exemplare de Terra-Nova prezentate într-o expoziţie şi-au făcut apariţia la Birming-ham, în 1860, spre încântarea spectatorilor. Pictorul sir Edwin Landseer a ales un exemplar alb-negru drept model pentru a realiza un celebru tablou. El dorise ca această pânză să fie un omagiu adus tuturor câinilor Terra-Nova care, de-a lungul timpului, au salvat mii de oameni de Ia înec. După aproape un secol de la moartea pictorului, o rasă de câini a primit numele Landseer-Tip continental european. Această rasă a fost obţinută de către chinologii germani, în cursul secolului al XX-Iea, pornind de la exemplare de Terra-Nova de colorit alb-negru (exact precum cel din celebrul tabloul lui sir Landseer). Şi astăzi, necunoscătorii pot uşor confunda Landseerul cu un Terra-Nova alb-negru. Nu-i bai, şi chinologii americani fac această confuzie: pentru ei, Landseer înseamnă orice New-foundlander alb-negru şi nu recunosc rasa standardizată de germani. La o privire mai atentă (sau citind Standardele), se pot observa, însă, câteva diferenţe esenţiale între cele două rase: coloritul Landseerului este strict alb-negru (şi, faţă de Terra-Nova, are o altă repartiţie a culorilor), este mai înalt, dar, proporţional, mai uşor şi mai puţin masiv.

Bearded Collie - Un sportiv înainte de toate

Categories: Uncategorized | October 5th, 2008 | by admin | no comments

Atracţia principală a Beardedului rămâne marea sa adaptabilitate, el potrivindu-se în orice loc şi oricui. Nu este nici agresiv, nici lătrător, asimilează foarte repede educaţia necesară pentru a deveni un bun câine de companie. Nu-i lipseşte deloc personalitatea, este calm, dar şi cu momente de exuberanţă.
Cu cheful său de viaţă greu de egalat, Bearded Collie nu trebuie transformat într-un câine pur decorativ, „plantat” în mijlocul unei expoziţii de frumuseţe şi asupra căruia se declanşează blitzurile la urcarea pe un podium. Deşi la ora actuala, atât în ţara sa de origine cât şi pe continent, Bearded Collie şi-a pierdut întrebuinţarea iniţială de însoţitor al turmelor, el s-a „reprofilat” şi se evidenţiază în mod constant în concursurile de disciplină şi Agility. De exemplu, în Belgia, la Tournai, la prima întâlnire internaţională de Agility, un Bearded Collie a impresionat toţi specialiştii. în Franţa, primul exemplar înscris în Cartea de Origini Brambleclale Becky, a fost prezentat cu succes la examenul de lucru pentru câini de pază şi apărare, obţinând la secţiunea de atac 89 de puncte din 100. Totuşi, deşi este un potenţial câine de apărare, înfăţişarea lui simpatică şi caracterul său vesel şi curios sunt departe de ideea de câine care „te pune la respect când îl priveşti. Şi, mai ales agresivitatea nu este una dintre „specialităţile” lui, ba, mai mult este considerată un mare defect (extrem de rar întâlnit, din fericire).

Specialiştii în câini ciobăneşti îl caracterizează drept un caine vioi, maleabil, care poate fi folos la pază, dar mai degrabă pentru alerta decât pentru a muşca Deoarece şi acum mulţi încă confundă cu Bobtailul, e necesar să punctăm principalele deosebire dintre cele două rase:

- în timp ce Bobtailul este un câine scurt, cvadratic, cu osatură puternică şi cap pătrăţos Bearded Collie este un adevăr mediolin (corp care se înscrie într-un dreptunghi), având osatură care nu trebuie să fie greoaie
- în ceea ce priveşte părul Bobtailul are un par lânos umflat, pe când Bearded Collie are un păr plat şi cu fir gros coloristic, Bearded Collie poate fi gri, albastru, negru, mari galben, cu sau fără marcaje alb în timp ce Bobtailul are color strict alb-gri.
- talia Bobtailului este mu mai mare.

Toaletaj

Părul lung şi bogat al acest rase presupune operaţii de întreţinere permanente, începute de la o vârstă fragedă. Pentru întreţinere se recomandă perierea zilnică a blănii cu o perie moale şi îmbaierea la fiecare două luni (mai des pentru câinii care participă si expoziţii).
Cu o foarfecă trebuie îndepărtat părul suplimentar din cuzineţii plantari, dând o forma rotunda labelor. Băile au o importanţa deosebită, deoarece pot apărea noduri în blana câinelui care, neglijate, iau amploare din ce în ce mai mare, deveniri adevărate „plăci” care nu mai permit aerisirea pielii şi trebuie tunse, neputând fi descurcate. E asemenea, trebuie îndepări părul suplimentar din interior urechilor. Pentru părul de pe bot se recomandă spălarea lui cu a tifon îmbibat în apă oxigena bine diluată.